Bate vantul bate

Am simțit vântul cum îmi patrunde printre haine și în gânduri, cum mă poartă într-un salt temporal într-o zi în care sângele alerga prin mine cu patosul tinereții. Am închis ochii pentru o clipă… Eram conștient că acela e un moment de reper în existența mea. Prin gestul meu am închis pentru eternitate o clipă. Mi-am izolat tinerețea într-o bătaie de vânt.
Pe dealul din spatele casei eram aproape în fiecare zi a copilăriei mele alături de tovarășii mei de joacă. Fie că mergeam să culegem fragi pe care îi înșiram pe câte un pai, fie că alergam urmarindu-ne unul pe altul în jocul nostru de-a indieni și cowboy, ori că sub frigul biciuitor al iernii ne urmăream cu săniile sau sacii de nylon umpluți cu zăpadă. Dealul acela a fost parte din copilăria mea… Dacă urcam până spre vârful lui, ajungeam pe strada Pleașa cu câteva case izolate de lume a căror curte se întindea până în pădurea aproape sălbatică ce-și începea povestea până spre vârful Pietrei Craiului.
Tare mult îmi plăcea să trag aer in piept, sa simt cum întreg trupul îmi e inundat cu aer rece și sănătos de munte care îmi ajungea în creierul invadat de endorfine sau serotonina. Simțeam că zbor deasupra lumii, că sunt un instrument ce propagă divinitatea, că înțeleg definiția Fericirii.
Uneori eram copleșit de senzații premonitorii și închideam ochii pentru a izola într-o capsulă atemporală un gând sau o stare. Mă ancoram de un fior de vânt sau de poezia unui cântec de pasăre… Acum când reîntâlnesc aceste repere, închid ochii și deschid capsula tinereții mele și zâmbesc fericirii.
Vreau să vă povestesc o întâmplare închisă în capsula unui miros de zmeură…
Mă certasem groaznic cu prietenul meu cel mai bun. Exact nu îmi amintesc de ce, dar cred că avea legătură cu vecina noastră preafrumoasă și interesantă care se cam amestecase in jocurile noastre. El o iubea, dar nu recunoștea, eu o plăceam, dar nu prea știam să zic ceva. Nu eram prea vorbăreț… In sfârșit! Eram certați, asta e sigur.
Când ieșeam din casă, obișnuiam să ne fluierăm la fereastră. Va vine sa credeți?! Pe vremea aia aveam semnalele noastre acustice, nu existau telefoane. Grupul nostru de prieteni se chema afară cu un semnal, altul altfel, așa că nu ne încurcăm niciodată… În ziua aia eram supărat, așa că am trecut pe sub fereastra prietenului meu fara o privire și m-am dus glonț în pădure. Aveam un loc de unde culegeam zmeură și aveam o poftă… Am mers eu gânditor prin potecile pădurii și mă bucuram de răcoarea oferită de copaci. Era foarte cald… In drumul meu am cules câteva fructe de pădure, însă nu am vrut să mă opresc. M-am dus mai departe. Știam că locurile pe unde mă plimbam eu, erau și locurile lui preferate. Nu aveam chef să știu nimic de amicul meu, așa că m-am tot dus… Am ajuns într-un luminiș unde nu am mai fost niciodată și m-am bucurat. Era numai al meu! M-am așezat pe o buturugă și am închis ochii după cum obișnuiam. Stăteam așa minute bune și ascultam frunzele bătute de vânt, o viespe rătăcită, o mierlă rebelă și un cuc singuratic… În depărtare auzeam câteva bătăi ritmice ale unei ciocănitoare.
Nu aș mai fi deschis ochii niciodată pentru că totul se impregna in mine, însă un foșnet ciudat m-a făcut atent. Știam că ursul obișnuia să vină la zmeură in zona unde eram, așa că m-am speriat și îngrozit m-am ridicat în picioare. Foșnetul era tot mai aproape, iar întâlnirea cu animalul fioros inevitabilă. Momentul de paralizie a trecut ca o amintire și mă pregăteam să fluier sau sa alerg in direcție opusă. Încă nu eram decis. Când… văd animalul care apare cu o găletușă in mână!
— Tu aici?! Îmi zise el nervos… Nici aici nu scap de tine?!
— Nu cred așa ceva! Ăsta e locul meu. Cum naiba ai ajuns aici?!
Am inceput să râdem. Prietenul meu avusese același gând…
Am vorbit despre cărți, despre vise, despre oameni… Râdeam și respiram aerul rece al pădurii. Ne certasem? Când?!
Uneori mâncam din zmeura culeasă, iar pădurea era cu noi și în noi…
Autor: Ciprian Florin Ursulescu

Propulsată de WordPress si Elementor Pro | Creat de Altaba.Ro